Istoria unei idei

13.05.2010

Pentru a citi continuarea articolului, click aici.

Edificarea unei catedrale în Bucureşti închinată cinstirii după cuviinţă a celor care s-au jertfit, de-a lungul întregii noastre istorii, pe altarul credinţei, libertăţii, demnităţii şi unităţii neamului, îşi are adânci rădăcini în istoria poporului român. Şi este suficient să aminitim, dintre voievozii şi domnitorii noştri făuritori de ţară şi neam, pe  Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, pe marele voievod Mihai Viteazul, pe luminaţii domnitori Matei Basarab şi Vasile Lupu, pe Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu, care, de fiecare dată după înscrierea unei glorioase pagini de eroism şi jertfelnicie în zbuciumata noastră istorie, ridicau drept mulţumire lui Dumnezeu altare şi biserici, unde să fie înveşnicită peste veacuri cinstirea eroilor neamului. Pământul românesc a fost astfel înzestrat, de-a lungul secolelor, cu numeroase lăcaşuri de închinare, iar unele din ele, pe lângă menirea lor sacră, au devenit monumente de o inestimabilă valoare athitectonică, artistică şi istorică. Asemenea monumente au fost înălţate, alături de domnitorii şi voievozii noştri, şi de ierarhii Bisericii, de dregătorii ţării, de clerici şi credincioşi, înscriindu-şi cu toţii în istorie numele de ctitori de aşezăminte şi vetre de spiritualitate românescă.
Aceste lăcaşuri sfinte erau înzestrate de ctitorii lor cu toate cele de trebuinţă pentru a putea funcţiona şi dăinui. Pe lângă aceasta, le mai veneau în ajutor şi alţi binefăcători, căci înaintaşii noştri erau însufleţiţi de dorinţa de a lăsa, în viaţă fiind, câte o părticică din agoniseala câştigată cu sudoarea frunţii şi prin milostivirea lui Dumnezeu, spre pomenirea sufletului lor. Aşa se explică starea înfloritoare în care se găseau în trecut bisericile şi mănăstirile noastre, presărate de la un capăt la altul al ţării. Era, deci, un frumos obicei, care devenise o sfântă datorie, ca tot românul credincios să-şi înalţe mintea şi inima şi către cele cereşti, să nu le ţină aplecate numai spre cele pământeşti. Şi numai datorită acestei credinţe puternice în Dumnezeu s-a păstrat unitatea între români, fiecare a putut lucra în linişte şi pace pentru binele său intelectual, moral şi material, şi prin aceasta pentru ţară şi neam. 

Primele demersuri

In această sfântă tradiţie românească, ridicarea unei Catedrale impunătoare în Bucureşti, demnă de faptele măreţe ale înaintaşilor, în care să se preamărească numele lui Dumnezeu, s-a pus îndată după dobândirea independenţei de stat, în urma  războiului glorios din 1877-1878, şi după ce România a fost proclamată Regat, la 14/26 martie 1881, de către Corpurile leguitoare, prin Legea nr. 710 din 15 martie 1881, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 60 din 15 martie 1881, în temeiul căreia, două luni mai târziu, Principele Carol a fost proclamat primul rege al României, solemnitatea încoronării având loc la 10/22 mai 1881.
Atunci s-a constatat că nici una din cele peste o sută de biserici, câte existau în Capitala ţării, nu erau atât de încăpătoare încât să-i primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe, în linişte şi cu demnitate, la Te-Deum-urile oficiate cu prilejul marilor sărbători naţionale şi bisericeşti sau la alte momente solemne. Totodată, s-a dorit ca noua catedrală să fie podoaba oraşului, emblema Capitalei României independente, punctul de atracţie şi mărturie pentru alte popoare despre înaltele sentimente creştineşti ale românilor.
Ca urmare, în 19 martie 1881, la câteva zile după proclamarea Regatului României,  s-a constituit, în adunare generală, Asociaţiunea de construcţiune a catedralei din Bucureşti, care şi-a adoptat statutul, urmând să fie recunoscută de Guvern, prin lege specială, ca persoană juridică, cu dreptul de a primi donaţiuni şi legate.
Potrivit statutului, scopul asociaţiei era „edificarea unei biserici catedrale în Capitala României, care catedrală să fie, prin proporţiunile sale, un monument amintitor actualei situaţiuni a ţării şi nealteratei pietăţi naţionale” (art. 1).
Asociaţia îşi propunea, pentru realizarea acestui monument, „să adune fonduri prin: cotizaţiile membrilor, apel la subscripţie publică, acceptare de donaţiuni şi legate, ajutoare ori subvenţiuni anuale ce se vor obţine de la stat şi prin orice alte mijloace de coletare de bani, cum ar fi organizarea de loterii etc”. (art. 2)
 Putea să fie membru al Asociaţiei orice persoană ce aderă la scopul ei şi plăteşte o sumă de bani anuală sau în rate lunare. Devenea membru fondator cel care contribuia cu „o sumă de cel puţin 2.000 lei, plătită odată sau în rate lunare de câte 25 lei, timp de zece ani”. Toţi membrii Asociaţiei, de orice categorie, erau  înscrişi în pomelnicul cel mare al catedralei. Numele membrilor fondatori, însă, urma să fie „gravat în lespezi de marmură în interiorul bisericii.” (art. 4-6).
Asociaţia era reprezentată şi administrată de un Comitet central, care se compunea din: mitropolitul primat, mitropolitul Moldovei şi episcopii eparhioţi ai ţării, preşedintele Curţii de Casaţie, al Curţii de Conturi şi al Curţii de Apel, preşedintele Acadmiei, rectorul Universităţii, primarul Capitalei, guvernatorul Băncii Naţionale, preşedintele Consiliului Administrativ al Creditului Funciar şi cel al Creditului Urban, ministrul de Finanţe, ministrul de Culte, zece membri aleşi de întrunirea care va aproba statutul, şi membri fondatori, cu vot consultativ. (art. 7-8). Comitetul central, în cea dintâi şedinţă a sa, alegea o delegaţie de 6 membri, care urmărea executarea lucrărilor şi realizarea scopurilor Asociaţiei.(art. 9). Comitetul central lucra sub preşedinţia mitropolitului primat, asistat de doi vicepreşedinţi. (art. 11). Membrii Comitetului nu primeau nici o retribuţie. (art. 15). Serviciul de casier al Asociaţiei îl îndeplinea Banca Naţională. (art. 16). Durata existenţei Asociaţiei era subordonată construcţiei totale şi împodobirii interne şi externe a catedralei, al cărei hram urma să fie, „pe lângă Sfinţii Impăraţi Constantin şi Elena, hramul primitiv al Mitropoliei, apoi şi cel al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, în aminitirea  fericitei învieri a României” (art. 23).
Nu se cunoaşte cum a lucrat această Asociaţiune de construire a catedralei în Bucureşti şi cu ce rezultate, căci nu mai este menţionată în documente după data de 19 martie 1881, când şi-a anunţat statutul şi intenţiile. Se pare că n-a activat în mod efectiv, de vreme ce, peste trei ani, proiectul construirii catedralei a fost luat pe seama Guvernului, la intervenţia Regelui Carol I.

Sub patronajul Guvernului, la dorinţa Regelui Carol I

In sprijinul edificării unei catedrale în Capitala ţării s-au pronunţat atunci atât forurile legiuitoare la ţării, cât şi oamenii politici şi cărturarii vremii, şi, desigur, ierarhii, clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române.
In acest scop, Corpurile legiuitoare, în conglăsuire cu dorinţa expresă a regelui Carol I, au votat o lege prin care s-a deschis Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice un credit în valoare de 5 milioane lei pentru „Biserica catedrală din Bucureşti”. Această lege nr. 1.750, votată de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 2 iunie 1884, cu majoritate de 60 voturi, contra 11, şi de Senat, în şedinţa de la 3 iunie 1884, cu unanimitatea celor 34 voturi, a fost promulgată de Regele Carol I, la 5 iunie 1884 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 6 (18 iunie) 1884.
Începând cu anul 1885, când Biserica noastră şi-a dobândit autocefalia, a devenit tot mai evidentă necesitatea unei Catedrale în Bucureşti, a unei biserici pe măsura noii sale demnităţi, care să o exprime şi să o reprezinte.
Timp de şase ani, până în 1890, creditul votat în 1884 pentru construirea Catedralei a rămas, însă, neîntrebuinţat, pentru că, de la început, s-a dorit ca această biserică să fie amplasată pe bulevardul ce leagă Piaţa Unirii de Piaţa Romană de azi, numit mai târziu Bulevardul Ion C. Brătianu, dar care nu era pe atunci trasat decât până la Spitalul Colţea, ceea ce presupunea exproprieri întinse şi ample lucrări de sistematizare.
După anul 1890, s-a schimbat chiar destinaţia acestui credit, dându-i-se alte întrebuinţări. Astfel, în 1892, în timpul guvernării conservatoare, la cererea lui Take Ionescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Corpurile legiuitoare au votat diminuarea creditului cu 1.284.437 lei pentru construcţii şcolare, iar în 1896, la insistenţele lui Spiru Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul liberal condus de D. A. Sturdza, s-au mai luat încă 3.180.000 lei, spre a se termina clădirile şcolare începute anterior, rămânând disponibili pentru catedrală doar 535.563 lei.
Cu ocazia discuţiilor asupra schimbării destinaţiei acestui credit din şedinţa Camerei, deputatul Petre Gârboviceanu l-a întrebat pe ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, dacă se va mai putea construi catedrala cu suma rămasă, spunând:
„Numai încape îndoială că atunci când ni se cere un credit spre a se termina clădirile şcolare odată începute, cum şi a se începe şi altele absolut necesare, noi nu trebuie decât  să-l votăm, căci nu putem să avem o bună şcoală fără un local propriu. Vreau numai cu această ocaziune să relevez ceva şi să am şi o explicaţiune din partea domnului ministru de culte.
Acum 12 ani, guvernul liberal a cerut un credit de 5 milioane lei, spre a se construi în Capitala ţării o catredrală demnă de ea. Corpurile legiuitoare au votat acest credit.
Acum câţiva ani, însă, un fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, a cerut din acest credit, de 5 milioane, suma de 1.300.000 lei pentru construcţiuni şcolare, iar actualul ministru mai cere din creditul rămas, încă 3 milioane şi ceva, aşa că din creditul total de 5 milioane lei, votat pentru construcţiunea catedralei, nu mai rămâne decât vreo 600.000 lei.
Doresc să mi se spună de către domnul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dacă cu această sumă ce mai rămâne e posibil să facem exproprierile necesare, precum şi plata pentru studiile şi planul acelei catedrale, şi dacă e dispus să înceapă lucrările necesare în scopul acesta, sau nu. In tot cazul, eu votez acest credit, dar aş fi dorit să rămână intact creditul pentru catedrala ţării”.
Răspunzând interpelării, ministrul Spiru Haret a dat următoarea explicaţie:
„In anul 1884 s-a votat de Corpurile legiuitoare un credit de 5 milioane pentru clădirea catedralei din Bucureşti. Până la 1890, votul acesta n-a putut să aibă nici o urmare, pentru că de la început a fost ideea ca această clădire să se facă pe bulevard, care, după cum ştiţi, nu era pe atunci deschis decât până în strada Colţei. Nu se puteau face nici exproprieri, nici planuri, aşa că creditul a rămas neîntrebuinţat timp de mai bine de şase ani. Ce s-a întâmplat de la 1890 până la 1895 nu ştiu; dar ştiu că astăzi creditul se vede redus cu un milion şi mai bine încă din timpul guvernului conservator. Studii nu au fost făcute, aşa că anul acesta, chiar dacă am vrea să începem construirea catedralei, nu putem. Prin urmare, creditul rămâne închis, votat şi neutilizat. Chiar dacă am începe studiile astăzi, totuşi, nu am putea începe clădirea anul acesta”.
După ce arată că diminuarea creditului destinat pentru catedrală este impusă de nevoia urgentă a încheierii lucrărilor începute la mai multe clădiri şcolare, ministrul Cultelor a spus:
„Este vorba ca din cele 3.715.563 lei, bani 55, să se întrebuinţeze suma de 3.180.000 lei pentru aceste necesităţi urgente.
Mai rămâne o sumă de 535.000 lei. Ceea ce este de făcut acum, deocamdată, pentru Catedrala din Bucureşti, se poate face cu acest rest. Se pot face studiile, planurile şi poate chiar şi exproprierea. De aceea, vă rog, în interesul, bineînţeles, al învăţământului şi al cultului însuşi, să votaţi acest proiect de lege, fiindcă mâine are să se închidă sesiunea Corpurilor legiuitoare, şi dacă s-ar închide fără ca legea aceasta să fie votată, o mulţime de şcoli şi de biserici vor rămâne, cel puţin până la anul, într-o stare de plâns”.
Şi în şedinţa Senatului s-au exprimat regrete cu privire la folosirea creditului pentru alte lucrări, construirea catedralei fiind amânată pentru viitor.
Astfel, episcopul Huşilor, Silvestru Bălănescu, spunea: „Dacă am luat cuvântul în chestiunea de faţă, este mai mult pentru a exprima regrete că de la 1884, de când s-a votat 5 milioane lei pentru facerea unei catedrale în Bucreşti, în amintirea evenimntelor însemnate, începând cu independenţa, şi până astăzi s-a trecut cu vederea şi s-a lăsat de azi pe mâine începerea unei asemenea lucrări, şi apoi se ştie că cu cât se depărtează oarecum de la timpul cuvenit, de la împrejurările care motivează edificarea unui aşa monument, cu atât se răceşte entuziasmul.
De aceea, vă rog, cu această ocaziune, ca această ideea măreaţă, emisă de ţara întreagă, după propunerea marelui om de stat, regretatul Ion C. Brătianu, să se pună în practică şi să se sfârşească odată cu nepăsarea de aceste sfinte locuri, de aceste sfinte şi mari monumente ale ţării”.
Referindu-se la locaţia viitoarei catedrale, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iosif Naniescu, spunea în aceeaşi şedinţă a Senatului:
„Voi face observaţiune asupra unei numiri pe care o aud pronunţându-se din gura tuturor: mitropolia, mitropolia. Nu e vorba de mitropolie. Ea este aşezată de dealul unde trebuie să stea pentru totdeauna. Este un monument, să-mi fie permis să zic, nepieritor, pentru că este de la un domnitor, Constantin Vodă Şerban. Vorba este pentru o biserică mare, Catedrala Capitalei României, care trebuie să se facă nu acolo pe deal, unde nu este loc îndestul şi larg, ci în alt loc, în centru, pe loc larg, şi locul ei este unde a fost biserica Mănăstirii Sărindari. Nu Cercul Militar să se clădească acolo, chiar pe locul bisericii, că sunt destule locuri pentru militari”.
În urma acestor discuţii din Senat şi Camera deputaţilor, ministrul Spiru Haret a dat asigurări că o catedrală în Bucureşti se va putea face cu restul de bani rămaşi din credit, care ajung pentru primele trebuinţe, adică pentru exproprierile necesare şi întocmirea planurilor, şi a anunţat că va numi o comisie de specialişti care să se ocupe de alegerea locului şi începerea lucrărilor. Anunţul acesta a fost primit cu bucurie şi în afară de cercurile oficiale, construirea catedralei fiind susţinută şi de ziare, fără deosebire de culoare politică.
Comisia numită de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice s-a întrunit în anul 1898 şi, constatând că banii rămaşi din credit nu ajung pentru toată lucrarea, a opinat să se caute alt loc pentru catedrală, tot în centrul Capitalei, unde să nu fie nevoie de exproprieri întinse, care ar fi cerut despăgubiri mari pentru proprietari, astfel încât întreaga construcţie să se poată realiza cu cheltuieli mici, în limita sumei existente.
Unii membri ai comisiei au lansat chiar ideea amplasării noii Catedrale pe Dealul Mitropoliei, pentru că aici nu trebuiau făcute exproprieri, în locul vechii ctitorii a lui Constantin Vodă Şerban, devenită catedrală şi reşedinţă mitropolitană. Dar această biserică ajunsese cu vremea un monument istoric, locul ei fiind pentru totdeauna pe Dealul Mitropoliei, acolo unde a fost aşezată dintru început de ctitorul ei.
Cu aceasta, comisia şi-a încetat activitatea, iar la 11 aprilie 1899 guvernul liberal a demisionat, lăsând problema locului de amplasare a catedralei în faza căutărilor.
Problema a fost reluată în anul următor de Constantin I. Istrati, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în noul guvern conservator care, în şedinţa Sfântului Sinod din 8 mai 1900, după ce a arătat că şi restul de bani rămaşi din creditul votat în 1884 s-au cheltuit în alte scopuri, a propus ca „Sfântul Sinod să ia sub aripile sale ocrotitoare, sub patronajul său facerea acestei catedrale în Capitala ţării şi să lanseze printre credincioşi liste de subscripţie pentru strângerea de fonduri, urmând ca, la timpul cuvenit, guvernul să contribuie şi el cu o sumă, după posibilităţile bugetului”. In acest context, ministrul Cultelor a subliniat că doreşte din tot sufletul său să vadă ridicându-se acest sfânt lăcaş, căci „este trist că în această ţară, unde s-au cheltuit pentru cazărmi, pentru şcoli şi pentru alte clădiri milioane, să nu avem nici un lăcaş sfânt cum se cuvine, în care să ne rugăm lui Dumnezeu şi care să facă fala Capitalei noastre”.
Se constată din propunerea ministrului Cultelor o schimbare de atitudine din partea Statului faţă de acest proiect. Dacă, la început, ridicarea unei catedrale în Bucureşti a fost o iniţiativă a Guvernului, susţinută de Corpurile legiuitoare prin votarea unui credit suficient pentru realizarea ei, după trecerea anilor, fără să se facă măcar un mic început, motivându-se că nu s-a găsit încă locul potrivit unde să fie amplasată, acum, când se cheltuiseră toţi banii, problema este lăsată pe seama iniţiativei particulare şi tratată ca un act de caritate publică, sub patronajul Sfântului Sinod şi cu sprijinul Guvernului.
Desigur, această propunere a ministrului Constantin Istrati a generat discuţii în şedinţa amintită a Sfântului Sinod, conturându-se două opinii separate cu privire la iniţiativa construirii catedralei şi la sursele de finanţare a lucrărilor. 
Pe de o parte, mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei şi Sucevei şi episcopul Atanasie Mironescu al Râmnicului au susţinut că Guvernul, luând averile Bisericii, este dator să facă această catedrală, deci, el trebuie să aibă iniţiativa şi să dea bani de la buget, aşa cum s-au dat sume mari pentru multe clădiri şcolare, militare, căi ferate, drumuri şi alte lucrări publice însemnate, urmând să contribuie şi Sfântul Sinod, făcând apel la credincioşi.
Pe de altă parte, episcopii Silvestru Bălănescu al Huşilor şi Partenie Clinceni al Dunării de Jos, precum şi arhiereii Nifon Ploieşteanul şi Conon Băcăoanul au considerat oportună propunerea ministrului Cultelor, ca Sfântul Sinod să aibă iniţiativa construirii catedralei, colectarea fondurilor necesare umând a se face prin subscripţie publică,  „căci nu trebuie să se aştepte totul de la stat, astfel încât să înceapă cât mai curând lucrarea, iar la urmă, de va fi nevoie, să vină şi Guvernul în ajutor, pentru a se ridica o catedrală demnă de Capitala regatului român”.
Până la urmă, pentru a nu se tergiversa proiectul, în lipsa unei alte soluţii, Sfântul Sinod a primit propunerea ministrului Constantin I. Istrati şi a luat în principiu sub patronajul său construirea unei catedrale în Bucureşti, desemnând în comisia de colectare a fondurilor, alături de persoanele numite de Ministerul Cultelor, trei arhierei şi anume: Nifon Ploieşteanu, vicarul Mitropoliei Ţării Româneşti, Calist Botoşăneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi Pimen Piteşteanul, vicarul Episcopiei Argeşului.
Comisia a lucrat anevoios, adunându-se de câteva ori în anii ce au urmat şi a îndatorat pe istoricul Dimitrie Onciul, unul dintre membri ei, numit de Ministerul Cultelor, să redacteze apelul pentru lansarea listelor de subscripţie, care a fost dat publicităţii la începutul anului 1903.
Către sfârşitul acestui an s-a ivit şi primul donator, după cum se anunţa în Monitorul Oficial, nr. 258 din 21 februarie (6 martie) 1903: „O persoană care doreşte să rămână necunoscută a depus 192.500 lei la dispiziţiunea Administraţiei Casei Bisericii, ca prim fond pentru clădirea unei catedrale în Bucureşti. Cu credinţa că frumoasa şi creştineasca pildă va fi urmată, spre a se putea ajunge scopul de a se ridica în Capitală un măreţ lăcaş al Domnului, aducem la cunoştinţa tuturor bunilor creştini şi români că la Administraţiunea Casei Bisericii se va primi orice sumă ca donaţiune în scopul arătat. Sumele se vor înscrie la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni spre păstrare până ce se va putea forma un fond îndestulător pentru ridicarea Catedralei, care să fie un adevărat monument religios şi naţional.”
Acest binefăcător, care a dorit ca numele să-i rămână necunoscut, era boierul basarabean Vasile Stoiescu, mare sprijinitor al culturii şi şcolii româneşti şi iniţiatorul multor acte de caritate. In împrejurările de atunci, când Basarabia se afla sub stăpânire ţaristă, e lesne de înţeles de ce a ţinut ca numele să nu-i fie dat publicităţii.
Nu avem ştiri despre mersul subscripţiei în anii următori, dar este de presupus că nu    s-a adunat prea mult, căci în criza prin care trcea atunci ţara, când lumea se strângea din toate părţile ca să poată face faţă nevoilor zilnice ale traiului, nu era uşor să se contituie un fond de câteva zeci de milioane pentru ridicarea unui asemenea edificiu.
In această perioadă, prin anul 1913, după construirea pe Dealul Mitropoliei a Palatului Adunării Deputaţilor, pe motiv că se preconiza ridicarea unei noi catedrale în Bucureşti, unii edili ai oraşului au avansat, pentru a doua oară, ideea demolării ctitoriei lui Constantin Vodă Şerban, spre a face loc larg pentru trăsurile şi automobilele deputaţilor. Mitropolitul primat Conon Arămescu-Donici s-a străduit din răsputeri ca să atragă atenţia opiniei publice asupra acestui sacrilegiu şi să-i facă să înţeleagă pe cei ce se ocupau cu sistematizarea oraşului că sunt datori să ocrotească vechile noastre monumente – Catedrala Mitropoliei din Bucureşti fiind unul dintre cele mai valoroase – de care sunt legate istoria, arta şi credinţa strămoşească.
O dată cu izbucnirea primului război mondial, în 1914, colectarea de fonduri a fost oprită, iar proiectul construirii catedralei pentru un timp amânat.
Rezultă din cele de mai sus că, în decurs de trei decenii, de la 1884 până în 1914, dacă s-ar fi dorit cu adevărat, s-ar fi găsit bani în bugetul statului pentru zidirea unei catedrale în Bucureşti, aşa cum s-au construit în această perioadă, cu fonduri de la stat, un şir de clădiri impunătoare, unele adevărate palate, între care: Palatul Justiţiei (1890-1895), Poştelor (1894-1900), Ministerului Agriculturii şi Domeniilor (1895), Casei de Economii şi Consemnaţiuni (1896-1900), Ministerului Construcţiilor (1906-1910), Adunării Deputaţilor de pe Dealul Mitropoliei (1902-1907), Cerculului Militar Naţional (1912), Muzeului Etnografic (1912-1938) şi încă multe altele.
Astfel, împrejurările istorice nefavorabile, instabilitatea guvernamentală şi desele schimbări de primari la Primăria Capitalei, au zădărnicit punerea în aplicare a acestei iniţiative, dar ideea de a avea o Catedrală în Bucureşti a rămas vie în inimile fiilor Bisericii şi ţării noastre.

Apelul Regelui Ferdinand I

După anul 1918, s-a pus din nou şi cu mai multă insistenţă problema înălţării unei catedrale în Capitala ţării, drept recunoştinţă adusă bunului Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite şi ca simbol al unităţii noastre de lege şi de credinţă.
Îmbrăţişată cu bucurie, deopotivă, de şeful statului şi de fruntaşii politici ai ţării, de intelectualitatea vremii şi de clerul şi credincioşii Bisericii, ideea aceasta, de a se construi o catedrală în Bucureşti, a fost promovată de mitropolitului primat Miron Cristea, care a luat problema de la capăt, cum se spune, pentru că proiectul fusese abandonată în anii războiului şi nici bani nu erau, suma modestă adunată anterior primind altă destinaţie.
La rugămintea ce i-a făcut mitropolitul primat Miron Cristea, de a relua iniţiativa ridicării unei catedrale în Bucureşti, de care Capitala României avea de multă vreme neapărată trebuinţă, Regele Ferdinand a îndreptat în ziua de 10 mai 1920 un apel către Sfântul Sinod, cerându-i, pe temeiul rânduielilor canonice, înalta sa binecuvântare spre a se putea începe pregătirile pentru înălţarea acestei sfinte biserici, întru eternizarea fericitului eveniment al unirii naţionale a tuturor românilor
In aceeaşi zi, Sfântul Sinod s-a întrunit în şedinţă solemnă, în catedrala mitropolitană, la sfârşitul slujbei Sfintei Liturghii şi, în prezenţa reprezentanţilor clerului şi credincioşilor, ai Guvernului, Primăriei Capitalei şi Casei Bisericii, a luat cunoştinţă de conţinutul scrisorii regale şi de lămuririle date, într-o frumoasă cuvântare, de mitropolitul primat Miron Cristea privind această catedrală, numită acum Catedrala Neamului, care trebuia să se ridice cu ajutorul îmbelşugat al întregii ţări şi cu obolul darnic al fiecărui cetăţean şi fiu al Bisericii noastre strămoşeşti, deci, prin colectă publică.
Deschizând şedinţa solemnă a Sfântului Sinod, mitropolitul primat Miron Cristea a rostit această cuvântare:

 „Preasfinţit Sinod Arhieresc,
  Onoraţi reprezentanţi ai autorităţilor,
  Iubiţi fii  duhovniceşti,

Trăim zile glorioase, încât noi – generaţia de azi –, cu drept cuvânt şi cu multă mândrie, ne putem considera ca cea mai fericită dintre toate generaţiile din trecutul de două mii de ani al neamului românesc.
Frumoasele rezultate istorice ce le-a obţinut neamul ne îndreptăţesc a constata că am avut în trecut şi avem şi azi, drept conducători, bărbaţi  luminaţi, dezinteresaţi, înţelepţi, prevăzători, providenţiali chiar, pe care i-a urmat întreg poporul, în pofida atacurilor zilnice, pe care le cred purcezând mai mult din temperamentul vioi al rasei şi din exagerarea scăderilor inerente, dealtminteri, oamenilor peste tot şi astfel şi bărbaţilor ce conduc ţări şi popoare.
Dar mai presus de toate, am avut parte de ajutorul Preaputernicului Dumnezeu. Revelaţia acestui ajutor o putem descoperi şi în cursul evenimentelor din istoria neamului nostru. O pildă recentă, pe care o cunoaşteţi toţi, este foarte evidentă.
S-a început războiul mondial. România s-a dat de partea celor ce reprezentau idealul omenirii, de partea Antantei, căreia îi aparţinea şi puternica Rusie. Toţi aveam nădejdea biruinţei noastre finale, dar, pe altă parte, toţi regretam că tovărăşia noastră cu Rusia însemnează pierderea Basarabiei.
Mintea cea mai ageră, rafinamentul cel mai diplomatic, prevederea cea mai circumspectă nu bănuiau realizarea idealului nostru aproape integral.
Şi totuşi, mândra Basarabie a căzut, mai întâi, în braţele iubitoarei mame, apoi, a urmat Bucovina, Ardealul şi celelalte provincii surori.
Şi cine a condus aşa înţelepţeşte destineşle neamului? A fost degetul lui Dumnezeu. Vorba lui Alexandri:
«E scrisă ’n ceruri sfânta Unire,
  E scrisă ’n inimi cu foc ceresc.
                                              O! Românie, l’a-ta mărire
   Lucrează braţul dumnezeiesc.»
Lui, deci, îi datorăm recunoştinţa, slava şi închinăciunea noastră.
Majestatea Sa gloriosul nostru Rege, care în timpul de grele încercări şi-a pus încrederea în Domnul şi a simţit mâna Lui ocrotitoare, iată, este cel ce ia iniţiativa, să-i înălţăm – drept monument de recunoştinţă – o măreaţă biserică, care să fie cea mai aleasă podoabă a întregii ţări.
Am întrunit această şedinţă festivă, ca să dăm citire înveselitoarei solii regeşti şi să facem apel călduros la întreaga ţară, îndemnând-o ca, precum a urmat în timp de război pe voievodul său viteaz până la strălucita biruinţă finală, aşa să-l urmeze şi în timp de pace, cu însufleţire unanimă, la alcătuirea temeliilor acelor aşezăminte care vor fi garanţia viitorului nostru.
Catedrala Neamului trebuie să se ridice cu ajutorul îmbelşugat al ţării întregi şi cu obolul darnic al fiecărui cetăţean şi fiu al Bisericii noastre strămoşeşti.
Căci – dacă Dumnezeu ne-a învrednicit a ne mândri să fim cea mai fericită generaţie a neamului – apoi, datorie sfântă avem să ne dovedim şi vrednici de această distincţie, justificând fiecare fiu al neamului această mândrie, în măsura cea mai mare, prin jertfe pentru aşezămintele ţării şi îndeosebi pentru sfânta sa Biserică.
Catedrala Neamului să dovedească, şi prin concursul personal al fiecăruia, că este simbolul văzut al unităţii noastre de lege şi de credinţă, de care să ne lege şi amintirea plăcută că am contribuit cu tot ce am putut la înălţarea ei.
Darul Domnului nostru Iisus Hristos coboare-se din belşug asupra acestei lucrări şi asupra tuturor lucrătorilor sfintei noastre Biserici şi a iubitei noastre ţări, precum prin mănoasa ploaie de mult aşteptată şi cerută ni-l trimite de sus tocmai în aceste solemne clipe.
Cu aceste cuvinte de părintesc îndemn şi de smerită rugă deschid şedinţa festivă a Sfântului Sinod”.
In continuare, mitropolitul primat Miron Cristea a dat citire următorului apel al  Regelui Ferdinand adresat membrilor Sfântului Sinod.

 „Preasfinţiţi Părinţi,

Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor românilor, prin strădania atâtor minţi alese şi prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndreptăţită lor şi slavă nesfârşită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima şi gândul, ducându-ne la izbândă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-L preamărim din toată inima cu cântarea: «Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu».
Această cântare trebuie să răsune în Biserica Mântuirii, pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor românilor, ca semn de mulţumită pentru ajutorul Celui Preaînalt şi ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam şi spre veşnică pomenire celor repausaţi pentru înfăptuirea României întregite.
Intru aceasta slujească-ne de pildă bunii noştri strămoşi.
Pildă să ne fie Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, care, după luarea Chiliei, mulţumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinţei, prin ridicarea mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremurile noastre de restrişte.
Pildă să ne fie făuritorul unităţii noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voievod, a cărui mână s-a descleştat de pe sabia-i fulgerătoare, ca să pună o nouă şi puternică piatră de temelie Mitropoliei Româneşti din Alba Iulia Ardealului, drept mulţumită Celui Preaînalt pentru biruinţa îndreptăţitei sale lupte.
Pildă să ne fie Matei Voievod Basarab, care a semănat pământul ţării cu lăcaşuri dumnezeieşti, ca mulţumită Celui de sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuinţe. Iar aceste lăcaşuri închinatu-le el sfinţilor mucenici ostaşi în conştiinţa dreptei jertfiri a oştenilor săi.
Pildă să ne fie tot şirul de strămoşi, întemeietori de lăcaşuri dumnezeieşti, pentru binefacerile primite de sus.
In sfârşit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care şi-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minunile de la Argeş şi Trei Ierarhi. Căci sufletul şi jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia şi la frumuseţea acestor altare de mulţumită şi proslăvire a Stăpânului tuturor.
Noi şi poporul român am avut fericirea a conduce ţara la înfăptuirea visului de aur al strămoşilor: Unirea românilor într-un singur stat naţional.
Deci şi sfânta biserică, care dorim a se înălţa întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de ţelul măreţ ce l-am atins, şi opera tuturor românilor, ca un simbol al unităţii de neam şi de credinţă.
Neamul întreg şi-a încordat vânjoasele-i braţe pentru îndeplinirea scumpului său ideal naţional; neamul întreg se cuvine să-şi arate recunoştinţa către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc.
Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru şi pe temeiul orânduirilor canonice, cer Preasinţitului Sinod al Bisericii strămoşeşti înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte biserici.
Şi Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei Sale”.

                                                                        Al Preasfinţiilor Voastre,
                                                                         cu creştinească dragoste,
                                                                               FERDINAND
Bucureşti, 10 mai 1920

După citirea scrisoarii regale, a luat cuvântul mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei, care a spus următoarele:

„Înalt Preasfinţite Preşedinte,

Scrisoarea M. S. Regelui, adersată Sfântului Sinod, ne-a onorat mult şi cuprinsul ei   ne-a însufleţit. Şi cu drept cuvânt s-a găsit cu cale ca citirea acestei scrisori să se facă într-o şedinţă solemnă, ţinută în catedrala Mitropoliei din Bucureşti, în care biserică, în curgerea vremurilor, s-au săvârşit multe rugăciuni şi către mitropoliţii şi episcopii noştri în faţa Suveranului şi a fruntaşilor ţării pentru evenimentele mari, ca independenţa ţării, regalitatea, încoronarea primului rege al vechiului regat, intrarea noastră în marele război şi pentru întregirea neamului.
Această scrisoare a M. S. Regelui, dată în ziua de 10 mai, anul mântuirii 1920, către Sfântul Sinod este în strânsă legătură cu proclamaţia dată de Majestatea Sa în ziua de 15 august, anul mântuirii 1916, prin care s-a hotărât intrarea noastră în război. Aceea e privitoare la vitejia oştirii româneşti şi la patriotismul poporului pentru îndeplinirea idealului strămoşesc, adică dezrobirea fraţilor şi întinderea hotarelor în marginile istorice ale pământului străbun. Aceasta din urmă e privitoare la întărirea credinţei şi legii noastre creştine ortodoxe, care ne-a păstrat şi ne va păstra în veci.
Şi una şi alta din aceste scrisori vor fi socotite de generaţiile viitoare ca cele mai însemnate documente ale vremii, iar şedinţa de astăzi va rămâne o şedinţă istorică a Sfântului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe naţionale.
Cuprinsul acestei a doua scrisori regale, ce aţi binevoit a ne citi, ne aminteşte de vremurile cele vechi şi slăvite, de luptele cele mari şi jertfele fără număr ale moşilor şi strămoşilor noştri pentru lege şi neam, după care voievozii zideau biserici şi mănăstiri, ca semn de mulţumire către Dumnezeu pentru biruinţele purtate asupra duşmanilor şi vremurilor de restrişte, ca pomenire veşnică pentru eroii neamului
Sufletul M. S. Regelui Ferdinand I simte la fel cu sufletele marilor noştri voievozi, care şi-au dat seama că un popor trăieşte şi se întăreşte prin bunurile sale sufleteşti şi se cuvine să se înalţe aşezăminte religioase-morale pentru a ocroti şi a scuti, pentru a întreţine şi dezvolta aceste bunuri.
Istoria ne spune că aşa a făcut Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi alţi mari voievozi, între care voi cita pe Regele Carol I, în vremea şi prin stăruinţa căruia s-a zidit din temelie catedrala episcopală din Galaţi, în amintirea războiului din 1877, purtat de armata noastră românească contra turcilor.
Şi dacă pe voievozii vechi şi pe oştenii lor îi pomenim şi îi slăvim pentru biruinţele purtate asupra vrăjmaşilor la Baia, la Războieni, la Călugăreni, Şelimberg, la Plevna şi în alte locuri de luptă, cum vom slăvi pe eroii noştri din marele război, purtat în vremea noastră de M. S. Regele Ferdinand I, cu atâta vitejie, pe Valea Jiului, la Oituz, la Mărăşti şi la Mărăşeşti, înfrângând şi punând pe fugă oştile duşmane, cărora le-a spus: «Pe aici nu se trece» şi nu s-a trecut! Prin aceste lupte sângeroase s-a întregit neamul nostru românesc şi   s-a dezrobit pământul strămoşesc de la Nistru până la Tisa şi Marea Neagră. Deci – ascultând cu respect şi evlavie dorinţa M. S. Regelui – se cuvine să cerem ajutorul lui Dumnezeu, rugându-L să ne ajute spre a zidi şi ridica din temelie o mândră biserică catedrală mitropolitană în Bucureşti, care să fie un adevărat monument strălucit, corespunzător cu vremurile mari ce ne-a fost dat să le vedem şi să le trăim, şi care să fie, precum prea bine zice augustul nostru Rege, în scrisoarea sa, «ca un simbol al unităţii de neam şi de credinţă».
Slăvit să fie Dumnezeu! Şi bunului nostru Rege Ferdinand I şi scumpei noastre Regine Maria să le dea deplină fericire, ajutându-le ca gândul lor cel bun şi sfânt, arătat în această scrisoare, care se uneşte în totul cu gândul poporului, să se îndeplinească cât mai curând, spre slava lui Dumnezeu, propăşirea pe calea binelui a neamului nostru şi mândria oştirii noastre româneşti.
Iată ce-mi spune sufletul meu în aceste momente înălţătoare, ce ne-a fost dat să le trăim, în şedinţa istorică de azi, şi mă fac ecoul membrilor Sfântului Sinod, al clerului şi întregitului nostru popor românesc, că toţi la un loc, cu profundă evlavie şi înaltă însufleţire, luăm cunoştinţă de pioasa dorinţă a M. S. Regelui. Şi am nădejdea neclintită că fiecare român, de orice vârstă şi orice stare, va contribui după putere la zidirea bisericii, numită Biserica Mântuirii Neamului, pe care o vom lăsa urmaşilor noştri, ca semn de mulţumire Atotputernicului Dumnezeu pentru ajutorul ce ne-a dat şi binele ce a revărsat totdeauna asupra neamului nostru românesc, atât de încercat în curgerea vremurilor grele, dar tot atât de credincios în dreptatea sa divină.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Luând cuvântul pentru a propune alegerea unui comitet format din clerici şi mireni, cu filiale în toate localităţile ţării, care să facă apel şi să strângă, prin colectă publică, sumele necesare pentru zidirea catedralei, episcopul Nifon al Dunării de Jos a spus următoarele:

„Înalt Preasfinţite Preşedinte,
  Preasfinţiţi Părinţi şi fraţi,
 
Faţă de frumoasele cuvântări rostite cu atâta elocinţă de Inalt Preasfinţiţii Mitropoliţi pentru marele act regesc, de a se clădi o catedrală măreaţă în Capitala României, nu mai am nimic de adăugat. Aş dori, însă, să fac o propunere şi anume:
Pentru aducerea la îndeplinire cât mai neîntârziat a dorinţei M. S. Regelui, exprimată prin documentul regal ce s-a citit, propun să se aleagă un comitet cât se poate de mare, care să aibă ramificaţiuni în tot cuprinsul României-Mari, în fiecare judeţ şi chiar în fiecare comună de va fi posibil, care să adune fondurile necesare pentru construcţia Bisericii Mântuirii Neamului. Şi fiindcă această biserică va fi a întregului neam românesc, socotesc că nu va fi român şi creştin adevărat care să nu-şi dea cu bucurie obolul său pentru acest monument istoric.
Toţi românii, în general, dar în special bucureştenii trebuie să fie recuoscători M. S. Regelui pentru clădirea unei catedrale mitropolitane în Bucureşti, de care Capitala Regatului avea de multă vreme absolută nevoie pentru demnitatea ei. Atât în oraşele de seamă din vechiul regat, cât şi în ţările surori s-au ridicat biserici monumentale, numai Capitala Regatului rămăsese în urmă. Ei bine, această lipsă, ca şi multe altele, le împlineşte M. S. Regele Ferdinand I, vrednic şi destoinic urmaş al marilor noştri voievozi şi al mult regretatului şi în veci neuitatului rege Carol I”.
La propunerea mitropolitului primat Miron Cristea, arhiereul Vartolomeu Băcăoanul, locţiitor de Episcop al Râmnicului, a citit adresa Sfântului Sinod către Regele Ferdinand, ca răspuns la apelul regal pentru zidirea catedralei în Bucureşti, cu următorul cuprins:

„Majestăţii Sale Ferdinand I, Rege al României
 Sire,
 
Înveselitoare solie pe care Majestatea Voastră, cu creştinească dragoste, V-aţi milostivit a o îndrepta în ziua de 10 mai 1920 către Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, a umplut inimile noastre, ale tuturor membrilor sinodali, de adâncă şi legitimă bucurie.
In creştineasca şi nobila iniţiativă regală de a clădi biserica mântuirii neamului nostru, vedem adeverirea cuvântului scris de înţeleptul Solomon, care zice că «inima regelui este în mâna lui Dumnezeu; ori încotro voieşte să o plece, acolo o pleacă».
Precum a plecat Milostivul Dumnezeu inima părintească a Majestăţii Voastre spre dezrobirea întregului nostru popor dreptcredincios, precum a întărit braţul luptătorilor şi a luminat cărarea spre biruinţă, tot astfel V-a dat acum fericita inspiraţie de a eterniza printr- un semn văzut, prin Biserica Mântuirii, obştescul simţământ de evlavie şi recunoştinţă de care este pătruns sufletul dreptcredinciosului nostru popor, pentru nesfârşita milă şi bunătatea cea fără de margini a Tatălui ceresc, care ne-a scos din întuneric şi din umbra morţii, făcându-ne părtaşi mântuirii gătită nouă prin Evanghelia Unuia Născut Fiului Său, a Domnului nostru Iisus Hristos.
Adeseori ne-am pus, împreună cu fiii noştri duhovniceşti, întrebarea psalmistului: «Cum vom răsplăti Domnului pentru tooate, câte a făcut nouă?»
Şi iată, acum Majestatea Voastră daţi, în numele neamului nostru întreg, cel mai potrivit răspuns creştinesc acestei întrebări care a frământat în zile de biruinţă cugetul tuturor vrednicilor înaintaşi, a slăviţilor voievozi întemeitori de ţară, dătători de legi şi datini, care au împodobit pământul strămoşesc cu multe lăcaşuri sfinte –  tot atâtea mărturii nepieritoare despre biruinţa gândului creştinesc, tot atâtea altare sfinţite, de unde a răsunat de-a lungul veacurilor înviforate glasul credinţei şi al nădejdii: «Spre Tine, Doamne, au nădăjduit părinţii noştri şi i-ai mântuit, către Tine am strigat şi noi şi ne-ai auzit» (Ps. 21, 45).
Ca un părinte înţelegător şi bun, Majestatea Voastră V-aţi dat seama că rănile războiului tot numai prin credinţă, cu ajutorul Bisericii şi Evangheliei lui Hristos se vor putea tămădui şi mult iubita noastră patrie română întregită se va întări şi va progresa numai având conducători şi cetăţeni luminaţi cu învăţăturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care prin dumnezeiescul Său cuvânt a liniştit vânturile şi a alinat viforul mării.
Prin învăţăturile Sale de milă, îngăduinţă, iertare, dreptate şi dragoste creştinească, care se vor propovădui cu toată osârdia în Biserica Mântuirii, Blândul Iisus va pătrunde în toate sufletele, punând asupra lor stăpânire fără de sfârşit.
Şi astfel pacea, pe care El ne-a lăsat-o nouă, tuturor crreştinilor, se va sălăşlui între noi, ca să se împlinească cuvântul Scripturii, că «popoarele învrăjbite îşi vor frânge săbiile, să facă din fierul lor pluguri, iar din suliţele lor vor face seceri şi mai mult neam peste neam nu va ridica sabie şi nu se vor mai război, ci se va odihni fiecare sub viţa sa şi sub smochinul său şi nu va fi cine să-i înspăimânte; toate popoarele vor umbla fiecare în calea sa» (Mihea 4, 2-4).
Când împărtăşim, deci, Majestăţii Voastre, cu negrăită bucurie, binecuvântarea Sfântului Sinod, în scop de a se începe lucrările de pregătire pentru proiectata Biserică a Mântuirii, rugăm pe Bunul Dumnezeu să Vă învrednicească a vedea Biserica Ortodoxă Română înălţindu-se sub binecuvântata şi înţeleapta oblăduire a Majestăţii Voastre din nou spre gloria pe care o atinsese în timpul domniei slăvitului Constantin Brâncoveanu, când răspândea lumina credinţei la mai multe neamuri ortodoxe din Răsărit şi când vrednicul de pomenire mitropolit al Ungrovlahiei, Antim Ivireanul, se simţea în drept să spună aceluiaşi slăvit voievod: «Creştineasca-Ţi mare însufleţire a fost râul cel cu curgerile de aur, dintru care au curs aceste patru izvoare: ale românilor, elinilor, arabilor şi ale ivirilor tipare...»
Fie ca şi creştineasca însufleţire a Majestăţii Voastre să devină un râu cu curgerile de aur pentru înălţarea sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române, pentru consolidarea patriei întregite, pentru slava lui Dumnezeu şi gloria nepieritoare a dreptcredinciosului nostru popor.
Implorând ajutorul Cerului la înfăptuirea creştinescului cuget regal, rămânem ai Majestăţii Voastre devotaţi şi pentru Majestatea Voastră şi întreaga Augustă Dinastie şi tot poporul românesc, smeriţi rugători către Dumnezeu.
Bucureşti. Din şedinţa Sfântului Sinod ţinută la 10/23 mai 1920, în catedrala Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei”.

Preşedinte, Miron, Mitropolit Primat
                   Pimen, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei
                   Nicolae, Mitropolitul Ardealului
                   Dionisie, Episcopul Buzăului
                   Nicodim, Episcopul Huşilor
                   Ioan Papp, Episcopul Aradului
                   Nifon, Episcopul Dunării de Jos
                   Platon Ploieşteanul
                   Evghenie Piteşteanul, locţiitor de Episcop al Argeşului
                   Vartolomeu Băcăoanul, locţiitor de Episcop al Râmnicului
                    Iacov Bârlădeanul
                    Ipolit Rădăuţeanu

In continuare, s-a ales o delegaţie sinodală care să prezinte Regelui răspunsul Sfântului Sinod la scrisoarea regală, formată din Miron Cristea, mitropolitul primat, Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Nicodim Munteanu, episcopul Huşilor şi arhiereul Ipolit al Rădăuţilor.
Sfântul Sinod a hotărât ca documentele şi cuvântările rostite în această şedinţă solemnă să fie publicate într-o broşură, care să fie distribuită autorităţilor şi la toate bisericile din ţară, spre cunoştinţa credincioşilor. S-a mai hotărât ca scrisoarea regală şi răspunsul Sfântului Sinod la această scrisoare să se anexeze la Procesul-Verbal al şedinţei şi să fie transcrise în Condica Sfântă a Sfântului Sinod.
Şedinţa solemnă a Sfântului Sinod s-a încheiat în sunetul clopotului cel mare, în timp ce întreaga asistenţă, în picioare, a cântat «Bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru...», după care corul catedralei mitropolitane a intonat imnul regal.
Componenţa nominală a comitetului de clerici şi mireni, din toate zonele ţări, care să  patroneze construirea catedralei şi, prin apel la credincioşi, să strângă fondurile necesare –  aprobat de Sfântul Sinod în şedinţa solemnă de la 10 mai 1920, la propunerea episcopului Nifon al Dunării de Jos – a fost stabilită la consfătuirea sinodală din 19 octombrie, acelaşi an. În alcătuirea acestui comitet au intrat, pe lângă regele Ferdinand şi mitropolitul primat Miron Cristea, toţi membrii Sfântului Sinod, un număr de cinci preoţi din Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Cernăuţi şi Chişinău, deci, câte unul din fiecare provincie românească, apoi, şefii partidelor politice, ministrul Cultelor, preşedintele Academiei Române, preşedinţii Senatului şi Adunării Deputaţilor, comandanţii corpurilor de armată, rectorii universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cel al Camerei de Comerţ, primarul general al Capitalei şi administratorul Casei Bisericii, în total 49 de persoane.
Cu aceasta, şi acest demers s-a încheiat, căci nu avem nici o ştire despre activitatea acestui comitet, ceea ce înseamnă că n-a lucrat efectiv şi nici bani nu s-au strâns, întrucât colecta n-a fost lansată, iar construirea catedralei a rămas tot în faza de proiect. Constatarea o face chiar mitropolitul primat Miron Cristea, în cuvântarea rostită la deschiderea şedinţei Sfântului Sinod din 25 noiembrie 1922, când spune: „trebuie pornită şi mişcarea de adunare a fondurilor necesare pentru a zidi în capitala ţării Biserica Mântuirii Neamului”.

Iniţiativa Patriarhului Miron Cristea

Infiinţarea Patriarhiei Române, prin hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, a readus în actualitate interesul pentru Catedrala Mântuirii Neamului, menită a marca noua  demnitate a Bisericii şi a servi drept catedrală patriarhală. Vorbind despre măsurile ce trebuiau luate pentru ca ridicarea Bisericii noastre la treapta de Patriarhie să se manifeste tot mai simţitor atât în viaţa internă a Bisericii, cât şi în afară, Miron Cristea spunea în cuvântarea rostită la şedinţa Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, după ridicarea sa la rangul de patriarh: „Iar ca semn exterior al Patriarhiei ne trebuie, îndată ce situaţia financiară a ţării va permite, şi o măreaţă Catedrală a Mântuirii Neamului”.
Pentru a pune în aplicare această cerinţă, la câteva zile după instalarea sa în scaunul patriarhal, petrecută la 1 noiembrie 1925, patriarhul Miron Cristea a fost în audienţă la Regele Ferdinand şi, cum însuşi spune în insemnările sale, l-a rugat „să dea curs liber pregătirilor pentru Biserica Mântuirii Neamului”. Tot atunci, el a cerut şi sprijinul lui I. I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, care „a deschis un credit de 3 milioane pentru facerea planurilor”.
In continuare, la sesiunea din 3-4 februarie 1926 a primului Congres Naţional Bisericesc, constituit din  membrii Sfântului Sinod şi delegaţii clerului şi credincioşilor, pe temeiul Legii şi Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925, patriarhul Miron, după ce a anunţat că, sosind momentul să se înceapă pregătirile pentru catedrală, Guvernul a votat un prim fond de 3 milioane lei, a propus să se numească o comisie specială care, în înţelegere cu Guvernul, să lanseze, când „va fi opinia publică pregătită şi dispusă pentru jertfă”, apelul pentru o colectă generală în toată ţara şi o altă comisie de specialişti pentru pregătirea caietului de sarcini, cu toate condiţiile ce trebuiesc să întrunească planurile.
Iată ce spunea patriarhul Miron Cristea în cuvântul de deschidere al şedinţei de constituire a Congresului Naţional Bisericesc, din 4 februarie 1926, în legătură cu colectarea de fonduri pentru edificarea noii catedrale, citind, mai întâi, scrisoarea Regelui Ferdinand pentru Biserica Neamului şi răspunsul pe care Sfântul Sinod l-a dat la această scrisoare în şedinţa sa solemnă din 10 mai 1920:
„...Nădejdea de îmbunătăţire a valutei şi de ieftenire a traiului au amânat iniţierea colectei necesare şi pregătirea planurilor de zidire. Dar cum o Catedrală măreaţă a Patriarhiei este, de o parte, o simţită necesitate, iar, de altă parte, şi o cerinţă iminentă pentru demnitatea ţării şi a Bisericii, am crezut de bine venit momentul ca să începem pregătrile acum, o dată cu prima întrunire a Congresului Naţional Bisericesc. Urmăm prin aceasta pilda zilnică a poporului nostru, a ţăranului nostru, care, de câte ori începe un lucru, dar mai ales când pentru prima dată împlântă plugul în brazdă, îşi face semnul crucii şi zice: «Doamne-ajută!»
Aşa şi noi, fruntaşii Bisericii şi ai neamului, începând cu această sesiune congresionară o eră nouă de viaţă bisericească, e bine, creştineşte şi româneşte, ca să urmăm cu însufleţire îndemnul preaînalt al Majestăţii Sale şi să pornim cu ajutorul lui Dumnezeu chiar din prima întrunire a Congresului la înălţarea unei Biserici întregi.
Înaltul guvern, luând act de această preaînaltă dorinţă, binecuvântată de Sfântul Sinod, a şi votat un prim fond de 3 milioane lei pentru începerea preparativelor şi a procurării planurilor pe cale de concurs.
Pentru înfăptuirea acestui măreţ gând propunem:
1. Să se ia cu mulţumire act de hotărârea guvernului de a vota suma necesară începutului şi de a completa sumele necesare continuării lucrărilor printr-o colectă generală;
2. Să se numească o comisie specială, care, în înţelegere cu înaltul guvern şi cu toţi factorii competenţi, să lanseze, când va fi opinia publică pregătită şi dispusă pentru jertfă, apelul pentru o colectă generală în toată ţara, încât fiecare creştin şi cetăţean să aibă prilejul a contribui la înălţarea Bisericii Neamului, mult sau puţin, cât îi vor îngădui împrejurările.
Eu contribui de pe acum cu suma de 100.000 lei, pe care o voi solvi din cruţările ce mi le voi impune;
3. Să se instituie o comisie de specialişti pentru a pregăti caetul de sarcini cu toate condiţiile ce trebuiesc să întrunească planurile, precum şi pentru ca, în înţelegere cu Primăria Capitalei, să aleagă locul potrivit unde să aşeze clădirea.
Dorind ca Dumnezeu să încoroneze cu succes această iniţiativă, împărtăşesc arhipăstorească binecuvântare tuturor celor ce vor contribui cu obolul lor şi se vor osteni pentru ridicarea Bisericii Neamului”.

Pentru a citi continuarea articolului, click aici.